„Ma distrugeti!” le striga Jim Stark, interpretat de Dean, parintilor sai cicalitori, dand glas confuziei si alienarii sfasietoare resimtite de atatia dintre protagonistii lui Ray. Inca de la primul sau film, “Amantii noptii” (1949), regizorul tratase in mod repetat destinul singuratic al marginalizatilor Americii, aratandu-si simpatia in special fata de tinerii vulnerabili care cautau un soi de indrumare din partea generatiei mai varstnice, ea insasila fel de lipsita de intelepciune si trista ca si ei. Jim se simte tradat de familia sa, de profesori, de politisti si, mai presus de toate, de camarazii sai. Cautarea constanta a unor situatii excitante este la fel de iresponsabila (desi mai putin vinovata, dat fiind varsta frageda) ca si refuzul adultilor de a se confrunta cu dilemele morale. Impreuna cu alte suflete ratacite, Judy (Natalie Wood) si Plato (Sal Mineo), Jim incearca sa isi creeze propria familie alternativa, una bazata pe incredere reciproca. Nu este de mirare ca cei trei, adusi laolalta de moartea absurda si inutila a unui prieten manat de plictis, isi testeaza valoarea intr-o cursa smintita pe varful unei stanci si, uniti de notiuni idealiste de „sinceritate”, traiesc intr-o casa de vis paraginita, de pe dealurile Los Angelesului, izolati de lume.
|
